Ma uit deseori in oglinda dimineata, iar primul gand care il am in minte este „Cine esti tu? Si ce ai facut cu mine?” Privesc nostalgic in trecut la „soldatul” ce lupta cu sange rece in eternul conflict al vietii, marsaluind pe cararea catre „mai bine”, cu privirea tot inainte, fara a privi inapoi. Iar acum... acel „soldat” priveste cu manie si dezamagire la tipul cu ochi tristi, care nu a mai schitat niciun zanbet de ceva vreme...
Ma intreb... De ce au aparut aceste „boli” in sufletul, in inima si in mintea mea? Cum m-am molipsit de iubire,de regret? In inima mea traieste un monstru, ce-i era tovaras bun „soldatului” nostru... Cum de a a lasat-o sa patrunda in inima? Cum de nu o cauta s-o alunge? Nu vreau sa renunt. Nu voi renunta niciodata la a deveni din nou el, oricate sacrificii ar trebui sa fac. Dar chiar si asa... stiu ca nu voi mai putea reusi... fiindca acum am o slabiciune, iar in acest razboi slabiciunile nu sunt admise... .
Astept deja de un sfert de ora sa-si faca aparitia. Stau la masa mea obisnuita, aprinzandu-mi a nu-stiu-cata tigara si sorbind lent din cafea. Apare fara a face mult zgomot si se aseaza. Nu ne salutam. Ne uitam fix unul la celalalt, asteptand fiecare fraza care avea sa porneasca o indelungata discutie. Putin stresat, cedez acestei batalii a tacerii:
-De ce?
-Tu sa-mi spui.
-Eu? Ce fac eu nu te priveste. Tu trebuie sa-mi dai explicatii. Trebuie sa-mi spui de ce faci asta. De ce ma lasi sa sper? De ce ma lasi si visez cu ochii deschisi? De ce imi lasi sufletul hoinar, printre stele, iar mintea mi-o invaluiesti in fum? De ce-mi ineci inima-n alcool, ca apoi tot tu sa fi cel care sa ma salveze? De ce nu pot uita ceea ce altii au uitat de mult. De ce ea?
Nu spune nimic. Isi aprinde tigara si bea o gura de cafea, dar ochii il tradeaza. Isi pregatea argumentul bine, precum un student la psihologie. In acea liniste mortuara continui:
-De ce nu ma lasi sa devin din nou soldatul de odinioara, ala care isi facea datoria si atat? De ce m-ai lasat sa dezertez si sa devin om?
-Fiindca asta esti. Esti om. Un om trecut prin multe. Iar ca om, e de datoria ta sa razi, sa te distrezi, sa plangi si sa regreti. Soldatul de care imi vorbesti era doar o masca, un costum ce te proteja de lume, iar eu ti l-am smuls. Ai stat prea mult ascuns dupa ea. A venit timpul sa simti si tu ceea ce simte orice om: ura, tristete, bucurie, extaz, agonie, iubire...
Negam. Negam totul. Dar stiam ca are dreptate. In interiorul meu stiam asta... Dar cunosteam lumea. Vazandu-mi privirea cazanda, schiteaza un zambet de satisfactie si continua:
-E de datoria mea sa te fac sa vezi nu numai ce vrei tu, ci si ceea ce trebuie sa vezi. Trebuie sa vezi cum e lumea in care trebuie sa traiesti si...
-Cunosc prea bine lumea! De aceea am devenit ceea ce eram, inainte sa apari tu din nou. De aceea mi-am crescut demonul in inima.
-L-ai crescut, dar acea lipsa de atentie din partea lui a adus-o pe ea acolo. A mirosit omenia si incercat s-o vaneze, iar atunci ea s-a pitit acolo.
-O va gasi in cele din urma. E singurul lucru care trebuie alungat ca sa devin din nou eu.
Nu spune nimic. Se ridica si pleaca fara a saluta. Raman sa-mi termin cafeaua. Cuget atent fiecare cuvant spus de el si apoi de mine. Ma ridic destul de repede si ma indrept catre iesire.
No comments:
Post a Comment